1 Decembrie 2011, Cotroceni...

Ieri, Presedintele Romaniei Traian Basescu a fost o gazda generoasa pentru sute de invitati care s-au adunat pentru a fi alaturi de seful statului de ziua nationala a Romaniei. In cadrul unei ceremonii aparte, au fost ridicati in grad un numar de cadre militare, au fost numite de catre presedinte cateva dintre temele majore ale Romaniei din perioada urmatoare, dupa care toata lumea s-a adunat la receptia din sala mare, de protocol, a Cotroceniului, palatul plini de lumini si stralucire cu ocazia sarbatorii Unirii.
Mare mi-a fost mirarea cand am descoperit viermuind niste ciudati homunculi, prin sumedenia de artisti, scriitori, fete bisericesti, militari, ziaristi, politicieni, ambasadori si sportivi de top ai Romaniei aflati la receptia presedintelui.
Gusati scrofulosi si corupti pesedisto/penali de teapa unui Adrian Severin, Marius Stoian, Adrian Thiess, plus o pletora de amploaiati de pe statele de plata a lui Sorin Ovidiu Vintu, se vanturau cu pahare prin maini ori cu farfurii pline ochi printre invitatii de la Cotroceni, cu o ciudata degajare, greu de inteles pentru orice persoana inzestrata cu un minim bun simt. Cum sa vii in casa unui om si sa bagi sub nas ce gasesti pe acolo, cu nesimtire, dupa ce l-ai tocat ani de-a randul, dupa ce ai fost un ventilator de rahat mediatic, la comanda unui puscarias/turnator/kaghebist ca SOV, dupa ce ai servit interesele haitei lui Ilici, si dupa ce o viata ai fost un latrau cu botul mereu gata de supt prin batista ori cu hidrantul?
Lasand la o parte ca li se rupea in paispe la modul cel mai evident tuturor scrofulosilor mentionati si de Tara si de Neam si de generatia Unirii, cei care au devenit apoi generatia de sacrificiu interbelica, care a lasat Romaniei poate cel mai solid fundament de cultura si spirtualitate. Generatie distrusa mai apoi de pegra politicianismului abject, de haita jido-ruseasca care a sufocat nu doar generatia interbelica romaneasca ci si toate generatiile ce au urmat, pana astazi inclusiv.
Singurul invitat de la Cotroceni care avea de-a face cu sensul acestei sarbatori a Unirii a fost Alexandru Lesco, de altfel si singurul erou autentic de la fata locului, desi a trecut modest, nebagat in seama de nimeni, pe la Palat. Alexandru de altfel n-a baut, n-a mancat mai nimic, ca tine post. Am baut o bere impreuna, el o bere fara alcool, la o carciuma, dupa receptie, impreuna cu Eugen Tomac, care a si facut cinste, ca nu mai e pusti cordit ci ditai demnitaru’. Alexandru Lesco a platit cu ani grei de temnita ruseasca, la Tiraspol, pentru ca a indraznit sa lupte si sa spere, in 1992, pentru visul Reintregirii Basarabiei cu Romania. Dupa ce iesit din puscarie, dupa 12 ani batuti pe muche, a devenit un anonim, neluat in seama de nimeni, pana cand, la data de 3 iulie 2007, Traian Basescu, l-a decorat la Palatul Cotroceni pe Alexandru Lesco impreuna cu Andrei Ivantoc, si Tudor Popa, camarazii sai de parnaie, cu Ordinul National „Steaua Romaniei” in grad de Cavaler.
Ordin acordat pentru “dragostea de țară, eroism, si sacrificiu pentru poporul sau”. Si Alexandru Lescu si ceilalti doi “parnaiasi” s-au ales exact cu atat, cu o medalie si o diploma, dupa ce si-au mancat viata in temnitele sceleratilor de rusoi. Vor avea dreptul la cateva salve de pusca trase de o garda militara cand vor da coltul. Oricum Alexandru si nici ceilalti detinuti politici care au fost calcati in picioare in temnita de rusoi nu au cerut nimic. Videanu, Oprescu, Solomon si multi alti primari care s-au tras in poza cu cei trei dupa ce au fost decorati cu Steaua Romaniei, i-au facut cetateni de onoare, le-au promis cate o garsoniera, ceva, in ideea sa-si poata face si ei buletin de Romania, ceea ce presupune a avea o locuinta. Promisiuni desarte. Eroii traiesc greu, dupa anii de puscarie, singurul miliardar roman care le-a oferit niste bani a fost Becali, machedon zanatic si sandilau dar care n-a uitat ca a trait si el viata de deportat, alaturi de intreaga sa familie. Despre restul miliardarilor “romani”, facuti din spuma PCR si Secu, n-are rost sa facem vorbire. Vreo doi astfel de miliardari, dintre aceia cu mare dragoste pentru Rusia, se aflau si ei la Cotroceni, la o sampanie gratis.
Ma uitam la gusatii imputiti cu privire porcine ce-si frecau unii de altii costumele de lux, la curvele paradite aduse cu ei, obsedate sa-si afiseze bijuteriile obtinute din jafuri ca FNI, Petrom, Rompetrol, etc si ma gandeam daca nu se gaseste oare o forma alternativa de “sarbatorire” pentru scarnaviile astea. Poate tot la Cotroceni, dar undeva mai la baza dealului, in vreo latrina mai extinsa, special construita pentru carcalacii astia ce s-au plamadit in cacastoarea unora ca Vintu & comp...

Rusia, Rusia, Rusia...precizare privind motivele despărţirii de ziarul Curentul

În urmă cu o lună am părăsit redacţia Curentul, după o colaborare ce a durat per total vreo câţiva ani. N-aş fi vrut să mă refer public la acest episod însă ventilarea unor versiuni incomplete asupra despărţirii de o publicaţie de suflet şi solicitările unor cititori mă obliga să fac o precizare, prin care să închid sper acest subiect. Sunt dator cu o explicaţie şi colegilor care m-au contactat până în prezent pentru a lămuri motivele automazilirii mele de la ziarul Curentul. Am aflat că deja au apărut pe diverse surse variante mai mult sau mai puţin exacte, în orice caz incomplete.
În data de 23 august a încetat relaţia mea de colaborare cu ziarul Curentul, la iniţiativa mea, după ce am fost informat de către conducerea ziarului că îmi este interzis să mai scriu materiale care să includă referiri la subiectul Rusia, respectiv acţiunile ruşilor îndreptate împotriva României şi a şefului statului român şi malversaţiunile acestora în Basarabia. Delictul de opinie invocat m-a lăsat mască.
Anterior mi s-a mai atras atenţia asupra acestei teme într-o convorbire telefonică dar am crezut că este o glumă. Faţă de marea majoritate a resurselor media, la Curentul a existat în permanenţă o poziţionare sănătoasă aş zice, pe tema rusoilor şi activităţilor malefice ale acestora. În toţi anii în care am lucrat la Curentul am avut parte de o deplină libertate abordând toate subiectele posibile. Am scris întotdeauna de plăcere, nu doar pentru bani, cum se mai întâmplă în presă, unde se mai practică încă din păcate mercenariatul şi trecutul dintr-o tabără în alta. Am scris despre clasa politica venală şi coruptă, despre curvele din politică şi târfele din show-biz, despre pidosnicii din clasa politică şi din “societatea civilă”, despre reţelele masoneriei şi reţelele kaghebiste, despre acţiunile antiromâneşti ale UDMR, despre sindicatele vândute, despre pseudo jurnaliştii infiltraţi de securişti în presă, despre agenţii unor vechi structuri ruseşti, conspiraţi şi aşezaţi în poziţii de frunte ale statului român, şi urmaşii lor. Cum ar fi şi Vladimir Tismăneanu.
Din motive pe care nu le cunosc, ceva s-a schimbat într-un punct esenţial în poziţia conducerii ziarului Curentul şi astfel această plăcută colaborare s-a încheiat în data de 23 august, adăugându-se şi un episod bizar, respectiv cenzurarea, forfecarea unui material în care apărea numele lui Tismăneanu. Însă nu acesta penibilă operaţiune de intervenţie în text a reprezentat pentru mine, aşa cum s-a interpretat, motivul plecării de la Curentul.
Tismăneanu şi activitatea sa mizeră prezintă un interes, însă secundar, în raport cu tema acţiunilor la scară mare a Rusiei împotriva României. Şi el, ca şi întreaga sa familie, a făcut parte, desigur, la un anumit nivel, din dispozitivul acestor acţiuni îndreptate împotriva românilor de foarte multă vreme, coordonate direct de la Moscova. Nu am a adăuga nimic în plus despre Tismăneanu faţă de o situaţie care-l descrie pe deplin. Paul Goma este cel care a relatat, via Dorin Tudoran, o scenă antologică, (în Jurnalul unui jurnal (1997), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998) care a avut loc în casa lui Virgil Măgureanu, unde Tismăneanu, beat criţă, i-a reproşat “şarpelui cu ochelari” că nu i-a dat “postul de ambasador la Washington”, în ciuda promisiunilor făcute. Promisiuni făcute, aş adăuga, de însuşi Ion Iliescu, mamelucului Tismăneanu, participant la orgiile propagandistice iliesciene, în schimbul jalnicei tămâieri a acestuia, la care s-a pretat actualul Zoe Petre al Cotroceniului reluctantului Traian Băsescu. Aportul din trecut al lui Tismăneanu, în dicţionarul coordonat de Virgil Măgureanu în perioada Ştefan Gheorghiu se pare că nu avut suficientă forţă pentru ca Tismăneanu să atingă cu bucile sale fleoşcăite scaunul de ambasador la Washington. Probabil, dacă în faţa lui Băsescu Liviu Turcu ar fi avut mai mult credit, poate poziţia actuală a lui Tismăneanu, propulsat de Adriana Săftoiu, o fătucă din aceeaşi stirpe cu clanul Tisminenski, în creierii prezidenţiali, ar fi fost alta. Ghinion, pufuletele, actualmente aflată în creierii lui Patriciu, a avut câştig de cauză.
Faptul că cineva s-a străduit să foarfece inabil un material scris de mine în care apărea (şi) numele ambidextrului Tismăneanu plasează într-un context semnificativ linia pe care se aşează în momentul de faţă ziarul Curentul. Linia s-ar numi pe scurt ciulama doctrinară. Într-un ziar persecutat de Timofte i se acordă privilegii unui Tismăneanu, comilitonul lui Măgureanu. No comment, cum zicea SRI-ul la orice pe vremea lui Măgureanu. Fără îndoială, şi fără legătură cu tema Tismăneanu, este, de asemenea, decizia suverană a patronatului Curentul să acorde spaţiu editorial unor subiecte majore cum ar fi caracatiţa Camorrei zootehniştilor de la fermelor de vaci de lapte din Vaslui, ignorând subiecte minore, secundare, cum ar fi Basarabia şi activităţile agenturii ruseşti ori atacurile Kremlinului la adresa României şi a şefului statului român. De la Pamfil Şeicaru, fondator al Curentului, până astăzi, e clar că s-a mai schimbat câte ceva în presa românească.
În presa autohtonă, de vreo câţiva ani, tema “afacerilor” ruseşti a devenit una sensibilă. Este evident că agitaţia structurilor moscovite infiltrate în România, scoase la lumină din bunkere de apariţia americanilor pe meleagurile noastre, a crescut şi creşte odată cu apropierea termenului aşezării militare de facto, pe teritoriul nostru, a forţelor NATO. Orice observator cât de cât atent observă cum se distribuie pe “frontul mediatic”, şi politic totodată, în apologia intereselor Rusiei, tot felul de “resurse”, producători de vocalize indignate la adresa lui Băsescu, pornind de la “problema” Rusiei – de la un Andrei Pleşu la un Ciutacu, de la un Ponta la un Crin Antonescu. Despre Iliescu, febleţea lui Andrei Pleşu încă dinainte de ’89, nici n-are rost să pomenim; a intrat în fibrilaţie de la o vreme încoace. Să sperăm că poate îi va crăpa inima când vor fi aduse rachetele americane la Deveselu.
Fostul pluri-ministru şi consilier de la Cotroceni, actualmente salahor la Pravda lui Patriciu, rezumă într-o singură frază “problema” cu Băsescu versus Rusia: “Se poate numi un bun politician cineva care a reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În conflict cu „poporul”, cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa…” Este evident că lui Andrei Pleşu i se rupe şi de “suflarea naţională” şi de “popor” – pus de altfel chiar de dânsul între ghilimele, iar cât despre “opozanţii politici” ai lui Băsescu, chiar el i-a veştejit într-o manieră memorabilă, fără apel. Pleşu a plasat problema cu Rusia, pe locul întâi, înaintea Evropei, de care de asemenea i se rupe major, nu întâmplător. În interpretarea lui Pleşu, Băsescu nu este cool, nu este “politician bun” deoarece se afla în conflict cu Rusia – “şi-a pus în cap” ruşii.
Ieşirea publică a lui Traian Băsescu – cu privire la Mareşalul Antonescu şi Basarabia – a developat, în această vară, un comportament patologic frapant al unei largi categorii de politicieni şi de jurnalişti deveniţi portavoci ale Ambasadei Rusiei, într-o manieră jenantă. Ce fel de modele de îndoctrinare au creat asemenea câini de pază ai „corectitudinii” faţă de Rusia? Poziţionări ce păreau năzbâtii bizare ori expresia unui curat meşteşug de tâmpenie determinat de arşiţa soarelui de vară s-au dovedit a fi asumări prosovietice ignare, cu atât mai penibile dacă avem în vedere că URSS nu mai e. Teoretic.
Ideocraţia filo-rusă se lăţeşte tumoral şi capătă aspecte caricaturale şi absurde. Restricţia la teme ce pot deranja Rusia, devoalează un proces de dezarticulare a memoriei poporului român care trebuie restrânsă drastic, conform ideocraţilor menţionaţi, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. Asistăm la un efort sistematic de a compromite, de a distruge bornele care definesc, consfinţesc existenţa fiinţei româneşti. O mare parte dintre jurnalişti se fac vinovaţi de culpa traiului (cu batista umedă de slobozi la gură) în duplicitate şi prin duplicitate.
În presă are loc o epurare sistematică, pentru a se face loc unor noi slujitori gata să îndeplinească ad litteram directivele primite, sunt puse la index nume de persoane şi teme – un specific amintind de epoca revolută a comunismului bolsevic. Strădania obliterării unor anumite teme şi subiecte capătă accente brutale iar miza actualului sistem mediatic este de fapt interzicerea accesului la informaţie, la adevăr, la lucrurile cu adevărat importante, limitarea interacţiunii cu faptele din spatele evenimentelor. O uriaşă desfăşurare dezinformativă este pusă în practică de un Aparat al intoxicării în masă unde îndeplinesc un rol comisarial agenţi sub acoperire care au ca sarcină excluderea anumitor teme din circuitul public.
Mirajul Libertăţii, din decembrie 1989, miraj plătit cu sacrificiul a 1104 vieţi, aproape toate foarte tinere, slujeşte, acum, în primul rând, unei minorităţi, unor grupuri restrânse, care au falimentat România sistematic şi au demantelat sute şi sute de uzine şi capacităţi de producţie, trecute în mâinile altora. Romanii se pare că s-au resemnat sub jugul ocupaţiei străine şi în loc să lupte au ales cedarea, fuga, boicotul, dispărând aproape orice resurse reactive faţă de atacurile concentrice ale inamicilor de tot felul dintre care unii au reuşit chiar să redeseneze în interiorul graniţelor naţionale o frontieră internă, ca în perioada stalinistă.
Suntem în faţa sfârşitului naţionalismului românesc iar clasa politica românească, născută în catacombele ideologice ale unor structuri tenebroase, a devenit un instrument al unor grupări cu orientare clară antiromânească, mustind de puroi resentimentar. Suntem pe un fundal de retardare a mentalităţilor profunde de autoapărare faţă de agresiunile concentrice desfăşurate împotriva noastră.
Noile dezvăluiri ale telegramelor Ambasadei SUA de la Bucureşti scot pe tapet dimensiunea cu adevărat serioasă a mefienţei şefului statului faţă de acţiunile Rusiei. Fără îndoială din poziţia sa de şef de stat a avut şi are la îndemâna mult mai multe date cu privire la ameninţarea reprezentată de Rusia. Ceea ce nu rezultă din telegramele wikileaks dar aş putea completa eu, după 20 de ani de presă, este faptul că acum, în 2011, intervalul de două decenii “profeţit” de Silviu Brucan românilor pentru a se deştepta din starea de “stupid people” s-a prelungit. Prin concursul acţiunii malefice a unor organizaţii conspirate sub “acoperirea” mass-media. Astăzi una dintre principalele vulnerabilităţi a României a devenit manevrarea opiniei publice de către instituţii media arondate, prin patronat, unor interese străine şi ostile României.
De când mă ştiu, ca jurnalist, am avut probleme datorită abordării temei acţiunilor malefice ale Rusiei şi Ucrainei împotriva noastră. Referirea la acţiunile desfăşurate de Andrei Pleşu, în perioada când ocupa scaunul de ministru de externe, în beneficiul Ucrainei şi în deserviciul comunităţii româneşti, a generat o avalanşă de atacuri la adresa mea, formându-se chiar şi o listă cu peste 300 de oengişti de stat şi de partid de la GDS, în frunte cu Patapievici şi Liiceanu care cereau pedepsirea mea. Andrei Pleşu personal a solicitat organelor statului, invocând legi ale securităţii naţionale (!) să mă lovească la temelie pentru că i-am ciobit prestigiul de ministru.
Chestiunea ruso-ucraineană a reprezentat motiv de plecare şi de la alte publicaţii. O revistă a fost chiar topită şi retipărită, desigur fără materialul meu, care includea menţionarea, în premieră în România, a activităţilor nesănătoase desfăşurate de Ucraina la gurile Dunării – aşa numita “afacere Bâstroe”.
Gaşca Pleşu – Tismăneanu a reuşit până una alta să obţină poziţii proeminente, inclusiv prin aportul unui Traian Băsescu, cel îngrijorat la maximum, acum trei ani, conform ultimelor transcrieri wikileaks, de potenţialul agresiv rusesc la frontiera României. Problema reală este că, inclusiv prin aportul lui Traian Băsescu, inamicii României şi-au găsit culcuş cald în instituţiile statului român. Frontiera internă a fost penetrată multiplu, mai ceva ca o blondă delabrată aterizată în politică adusă de mână de o libarcă, un jeg beneficiar de vilă, via Boris Golovin. Boris de la GRU, cu paşaport de R. Moldova, acea parte a Basarabiei despre care nu mai este loc de scris decât pe internetul care suportă orice, până una alta.
…………………………
Menţiune: am postat această precizare pe un blog, creat de un cititor, care a adunat câteva dintre materialele de presă scrise de mine la Curentul.
În perioada următoare voi realiza un portal informativ unde se vor putea întâlni vechi golani, dintre cei care umpleau Piaţa Universităţii, momentul în care a debutat de fapt expresia liberă în România după 1989. Pentru cei care strigau atunci “Iliescu KGB du-te în URSS!” costul Libertăţii a însemnat capete sparte şi oase rupte.
KGB-ul s-a renuvelat iar agenţii săi s-au coafat, s-au machiat bine şi s-au conspirat care pe unde şi-a găsit culcuş – în presă, în structurile statului, în politică.
România nu va fi liberă cu adevărat până nu va scăpa de aceste “conserve” şi de acţiunea malefică a agenţilor moscoviţi, şi nu numai, desfăşurată pe toate palierele posibile împotriva poporului român. Probabil că în timpul vieţii noastre nu vom apuca să vedem o România liberă.
Putem însă încerca un ultim efort, măcar pentru copiii noştri.

Marius Petcu şi Cosa Nostra sindicală

Zilele acestea, arestarea unui important lider sindical, Marius Petcu, prins in flagrant cu spaga in gura, a devenit cap de afis.  Evident, previzibil, colegii sai, liderii de la alte sindicate, sustin ca este vorba despre o campanie de denigrare a sindicalistilor. Cat de corecti si cinstiti sunt toti liderii sindicali ce vitupereaza acum pe posturile TV pe tema prezumtiei de nevinovatie ignorand ca puslama de lider sindical a fost prins in flagrant delict? Ce dovada de vinovatie le va fi trebuind acestor oameni?

Acum intelegem mai bine de ce PSD se opunea cu atat de multa cerbicie frenetica la includerea declaratiilor de avere a sefilor de sindicat in cercetarea ANI. Si este mai usor de inteles mai ales declaratia mai veche a lui Marius Petcu izvorata din enervarea pricinuita de comentariile pe marginea averii personale a liderilor sindicali. „Ne-am scris declaratiile si le avem la sertar. Nu le-am trimis si nici nu va mai fi nevoie. La Camera Deputatilor s-a aprobat deja proiectul PSD, care ne scoate din lege. Acum este la Senat si daca trece si pe acolo si nu o sa mai fie nevoie sa le trimitem. Marii nostri adversari trebuie sa mai dea mult din picioare si sa-si roada unghiile, ca n-or sa le vada!”, spunea emfatic si sfidatorMarius Petcu, bazat cu speranta pe PSD-ul sau de suflet pentru a nu fi obligat pana la urma sa declare banii incasati ca spaga.

Acum, iata toata lumea s-a concentrat pe averea impresionanta a sindicalistului, cea scrisa ori ba in “declaratia de la sertar”, insa acumulata mai mult ca sigur prin coruptie, mai putin insa pe analiza sistemului corupt din care provine acesta, matricea aparatului sindical, instrument de control societal care se sprijina pe o intreaga serie de baroni sindicali dar si o suprastructura politica de sorginte socialista.

Controlul muncii si controlul banilor, produsul muncii a milioane de romani, au fost cedate pe viata, imediat dupa evenimentele dupa 1989, unei categorii aparte de personaje, care nu se afla deloc intamplator pe aceste pozitii de peste doua decenii, liderii sindicali care au organizat un fel de clan ce aduce aminte de alt gen de “sindicate”. Cosa Nostra este numele sub care a devenit cunoscut celebrul sindicat al familiilor criminale din Statele Unite. Cartelul sindical din Romania este tot un fel de caracatita a spagarilor, insa s-ar compara mai degraba cu un clan al ciorditorilor din buzunarele “oamenilor muncii de la sate si orase” reuniti intr-o forma balcanica de Cammora sindicala.

Pana la actualul Cod al Muncii fraierii de oameni ai muncii cotizau la venitul enorm al sindicatelor fie ca vroiau fie ca nu. Daca era sindicalist, omului muncii i se oprea 1% din venitul brut-nici macar din net, iar daca nu era sindicalist tot i se oprea 14-15 ron.  Conform Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel National, valabil 2007 - 2010 era stipulat faptul ca salariatii care nu sunt membri de sindicat platesc cotizatie 1% din salariu de baza - o forma de bagare a mainii in buzunarul salariatului a carui optiune liber exprimata a fost sa nu adere la organizatia de sindicat.

Mana a fost bagata adanc in buzunarul oamenilor muncii, iar o avere de sute de milioane de euro anual este administrata astfel de liderii ca Petcu, se se scalda in opulenta, sfidand cu nesimitire pulimea muncitorilor cu mainile – hand job-eri, care la final nu se aleg cu nimic, decat cu stropii aruncati pe fata de limuzinele de lux ale liderilor sindicali, care baga goneta, la relaxare si SPA, catre domeniile lui SOV, un fel de Tatuc de sindicalisti, ce jinduieste la averea, cata a mai ramas, a fostului UGSR. Cei 2,5 milioane de angajati romani care platesc in fiecare luna cate 1% din salariul brut pentru a fi membri de sindicat aduc in buzunarele sindicalistilor din cele mai mari confederatii cate 150 de milioane de euro anual.

Calitatea de lider sindical este asimilata in Romania apartenentei la un soi de ordin dinastic, unii dintre lideri sindicali fiind comparabili, ca vechime pe scaun, doar cu Mugur Isarescu, pus sef ad vitaem peste banii Romaniei tot de un un fel ordin. Liderii celor cinci sindicate membre CES sunt eterni la conducerea confederatiilor, avand in vedere ca majoritatea au ocupat aceasta functie de 10-20 de ani, sindicate care si-au impartit un patrimoniu de 2,3 mld. dolari si mai mult de 21.000 de imobile provenite din destramarea sindicatului-mamut UGSR, care avea peste 8 milioane de membri.

Personaje ca Marius Petcu si alti lideri sindicali controleaza autoritar un numar urias de romani, mai exact romanii care produc inca, aici in Romania, destul de putini comparativ cu suma oamenilor muncii de acum 20 de ani, mai ales dupa ce insusi presedintele tarii a recomandat populatiei sa se care la munca pe alte meleaguri si sa lasa Romania altora.

Un alt presedinte, Ion Iliescu, a fost nu doar tatucul complotului moscovit care urmarea sa ofere Romania altora si sa populeze tara, la varf, cu beneficiarii turismului cu tancurile sosite din stepa Rusiei ci si Tatucul sistemului sindical, reprezentat de belferii de astazi de teapa lui Marius Petcu & comp.

Problema sindicala in topul atentiei lui Iliescu, imediat dupa uciderea lui Ceausescu

Inca din data de 25 decembrie 1989, imediat dupa anuntarea la TVR a executarii lui  Ceausescu, la ora 20.45, primul gand care l-a traversat pe Ion Iliescu, a fost gandul la sindicate. Intens excitat si energizat de uciderea sotilor Ceausescu – cei care i-au fost de fapt parinti adoptivi - Ion Iliescu, suflecandu-si manecile gospodareste, s-a apucat de treaba si a emis un Ordin, la ora 21.39 catre marile unitati militare, prin care controla de fapt la nivel teritorial “revolutia” in progres. Generalul maior Iosif Rus, seful Aviatiei Militare consemna in Jurnalul de lupta al marii unitati nota telefonica receptionata de la Tataia Ilici, in care se preciza, chiar de la inceput cum va sta treaba, dupa uciderea lui Ceausescu, cel care doar a “intinat idealurile nobile ale socialismului”, conform afirmatiei epocale a lui Ion Iliescu.

La punctul 2 a Ordinului lui Iliescu se stabilea ca: “Toti activistii de partid raman in functiile actuale si isi continua munca”...iar la punctul imediat urmator, punctul 3 se specifica: “Cotizatia de partid, UTC si sindicat se strange si se preda in conturile de pana acum”.

Asadar problematica sindicala, a activistilor de partid si chestiunea banilor si a conturilor erau preocuparile primordiale ale lui Ion Iliescu, imediat dupa ce si-a indeplinit sarcina numarul unu trasata de Moscova – lichidarea parintilor sai adoptivi.

Intreg sistemul de putere moscovit edificat imediat dupa decembrie 1989 a avut in vizor controlul fortei de munca, a averii oamenilor muncii, deoarece prima etapa a instaturarii noii puteri era aceea a jafului absolut si total, in scopul risipirii si inhatarii patrimoniului de munca al unor intregi generatii de romani. Chestiune de care Iliescu, inzestrat cu o ubicuitate paranormala s-a achitat pe deplin pana astazi, ramanand totusi inca niste treburi de rezolvat, solul, subsolul, aurul, pe care le vor amaneta pe veci – altora – urmasii FSN-ului sau risipiti in toate partidele.

Organizatia Frontului Salvarii Nationale a lui Ilici a avut o baza esentiala – sindicatele, cele care au substantializat voturile a milioane de romani, convinsi prin forta hipnotica a sloganului salvarii ca Frontul le va aduce bunastarea si ca daca “Iliescu apare soarele rasare” si iese de o fotosinteza si in curtea lor (remember sloganul meteoric al FSN). Frontul le-a adus inrobirea, bunastarea s-a directionat exclusiv catre liderii sindicali, interfata a sistemului controlat de “activistii de partid care raman in funcțiile actuale si isi continua munca” – pentru a-l cita tot pe Ion Iliescu si ordinul sau emis la cateva minute dupa anuntarea publica a lichidarii lui Ceausescu.

Undergroundul sindical a reprezentat reteaua subterana a vaselor comunicante prin care s-au drenat voturile masei de romani ce au livrat puterea Aparatului politic de coloratura socialista condus la varf de activistii lui Ion Iliescu, care si-au continuat munca cu brio, imbracand ba salopeta muncitoreasca, la misto, ba costumul Armani de ministru, cum este cazul lui “Roni” – Miron Mitrea, nasul care a livrat mostenirea giganticei retele a Fratiei, finului sau Marius Petcu dovedit acum de Parchet drept un epigon flatulent, discipolas second hand, opinca veleitara a marelui Roni, cel neprins in flagrant niciodata, ca un prostalau. Pentru cine a uitat inceputurile lui Mitrea, este relevanta poate mentionarea legaturii sale ombilicale din trecutul lansarii sale publice, cu Mircea Popa, cel care de fapt este autenticul intemeietor al Fratiei, documentat inainte de ’89, ca si Ion Iliescu, ca agent sovietic de celebra 0110 a DSS.

Cartelul mafiot sindical

Pana vor capata insa imunitatea data de functia de parlamentar, de care s-au bucurat deja sau inca se bucura fosti lideri sindicali precum Miron Mitrea, Ion Radoi, Victor Ciorbea, Georgiu Gingaras, Ioan Andrei, Dumitru Chirita, Elena Sporea, Pavel Todoran, Marian Sarbu, Matei Bratianu etc. etc., boierii lui Vintu lupta pentru improprietarire. Lupta pentru uriasul patrimoniu al UGSR, care se ridica la peste doua miliarde de euro, dar si pentru a legaliza fraudarea unei parti insemnate a acestui patrimoniu. Citez din acncheta scrisa de colegul Dan Badea tot in Curentul, recent. “Daca cineva ar verifica modul in care a fost jefuit, in ultimele doua decenii, patrimoniul fostei UGSR de catre liderii marilor confederatii sindicale (Ciorbea, Mitrea, Hossu, Todoran, Costin etc.), ar constata ca  majoritatea dintre ei sunt pasibili de puscarie. Iata de ce, de trei ani, ei se chinuie sa legalizeze furtul comis si sa preia ce a mai ramas de furat. Si pentru ca puterea actuala s-a opus si se opune improprietaririi lor, puterea trebuie schimbata.

Pentru ca arhiva sindicatelor comuniste a fost si a ramas ascunsa in seifurile CNSLR Fratia, iar cele mai mari furturi au fost comise tot de liderii Fratia, este de inteles de ce nimeni nu stie care este patrimoniul real al UGSR. Presa a semnalat deja cateva componente ale acestei uriase averi adunate in secolul trecut, dar niciodata n-a fost prezentata o situatie exacta privind zestrea imobiliara a sindicatelor. In ianuarie 1990 ea era compusa, printre altele, din 4,7 miliarde de lei (330 milioane de dolari) si 2 milioane de dolari in conturi la BNR si BRCE, 21.000 de imobile din care 55 case de cultura, 19 cluburi sindicale, 17 case de odihna si tratament cu peste 25 de mii de locuri de cazare in 17 statiuni, hoteluri, vile, sedii, peste 400 de apartamente, garaje, 4.920 de baze sportive, 98 de sali de sport, stadioane, 145 bazine de inot, 42 de bazine nautice, complexe sanatoriale, 50 de crese si gradinite etc. etc.

Nu se stie ce a mai ramas din toate acele imobile deoarece inventarul lor este ascuns de doua decenii de catre urmasii lui Ciorbea si Mitrea in speranta ca prin lege isi vor sterge urmele. Mai intai, liderii marilor confederatii sindicale aparute la inceputul lui 1990 si-au impartit banii din conturile UGSR, cele peste 330 milioane de dolari. Cei care au participat la impartirea prazii au fost, cum au dezvaluit recent reporterii PRO TV, Victor Ciorbea - liderul CNSLR -, Miron Mitrea - lider CSI Fratia - si Bogdan Hossu, liderul Cartel Alfa. CNSLR a primit 1,14 miliarde de lei si 1, 01 milioane USD, Fratia - 820 milioane de lei si 580,47 mii USD si Cartel Alfa - 667 milioane de lei si 558,1 mii USD. In conturi au ramas atunci, „in indiviziune“, 770,4 milioane de lei si 558,2 mii USD, bani care aveau sa dispara si ei la fel de rapid in conturile marilor confederatii.

Dupa jefuirea conturilor, au urmat imobilele. S-au vandut, ilegal, sute de apartamente, la preturi modice, desi ele nu erau proprietatea celor care le vindeau. Apoi au fost vandute diverse sedii, case de cultura sau hoteluri in aceleasi conditii ilegale, multe dintre ele chiar prin sfidarea flagranta a legii”.

O fauna suprarealista populeaza centralele sindicale – dihori cu sepcute muncitoresti, coropisnite speculative ale muncii amaratilor, hiene puse pe inhatat avere care nu fac decat sa dea din gura perpetuu, in principal si mai ales pe postul tv fondat la vedere de sindicalisti, Realitatea TV a lui Vitalie Dobanda, born in URSS si SOV, nascut de o florareasa vanzatoare de seminte. In calitate de administratori liderii sindicali s-au ales si cu dosare penale pentru evaziune fiscala, inclusiv Petcu, care dealtfel intoarce banii cu lopata.

Sindicalismul in Romania – trai pe vatrai
Marius Petcu este coproprietar al unui teren agricol de 52.700 de metri patrati din judetul Teleorman, din care detine o treime prin mostenire dar a mai cumparat si alte trei terenuri, din care doua intravilan, in judetul Ilfov si in Bucuresti, si unul agricol, in Snagov, iar sotia sa, Claudia Petcu, este coproprietar al unui teren intravilan in Ilfov.

Familia Petcu are casa de vacanta in judetul Ilfov si una de locuit in Bucuresti, iar sotia mai detine si inca un apartament in Capitala, iar la bunurile de familie se mai adauga  vreo trei masini, "bunuri diverse si ceasuri" in valoare de 10.000 de euro, precum si tablouri si icoane de 10.000 de euro, zece conturi si depozite bancare, dintre care trei in euro - in valoare totala de aproape 59.000 si restul in lei - de peste 418.000 pe numele capului de familie, la care se mai adauga alte zece conturi si depozite bancare, din care un fond de asigurari de viata - de peste 10.000 de lei, doua conturi in euro - de peste 100.000, unul in dolari - de peste 10.000 si sase in lei - de aproximativ 270.000, pe numele sotiei lui Marius Petcu.

Familia produce la greu pentru a umple cele 20 de conturi si depozite bancare. Petcu are un salariu anual de aproape 130.000 de lei in calitate de presedinte al Federatiei Sanitas, aproape 87.000 de lei la CNSLR-Fratia, 8.700 de lei ca presedinte al IESS, peste 82.000 de lei ca presedinte de onoare al OAMMR, peste 14.000 de lei ca membru al consiliului administrativ la Sind Romania si peste 35.000 de lei ca membru in consiliul administrativ la Realitatea Media. De asemenea, sotia sa a castigat intr-un an peste 82.000 de lei in calitate de secretar general al Federatiei Sanitas si peste 5.500 de lei ca vicepresedinte al CNSLR-Fratia. Nici banii europeni nu le put sindicalistilor. Petcu, businessman actionar in vreo cinci firme si ocupat nu doar de administrarea firmelor din trustul Realitatea al lui Sorin Ovidiu Vintu, ci si de malaiul europenesc, a mai beneficiat de castiguri de aproape 150.000 de lei cu doua proiecte finantate din fonduri europene, iar sotia sa a incasat si ea peste 61.000 de lei printr-un proiect cu finantare europeana pentru Federatia Sanitas.

In declaratia de avere a lui Petcu mai apare o „atentie“ de 180.000 de euro primita in 2007 de la prietenii Vintu-Luca, via PSV Company (fosta Petromservice), cu titlu de datorie pe termen lung (15 ani). In realitate, asa cum declara lichidatorul PSV Company, „datoria“ este de fapt echivalentul lucrarilor de constructie a vilei lui Petcu, din Bucuresti, lucrari realizate in perioada 2007-2008 de firma cuplului Vintu-Luca.

Liderii marilor confederatii sindicale din Romania, unii dintre ei cu dosare de evaziune fiscala - Liviu Luca, Marius Petcu, Dumitru Costin, Iacob Baciu, Achille Dutu si Ion Popescu sunt cei care administrau societatea Realitatea TV, a lui SOV, restanta la plata datoriilor catre stat, stat pe care Sorin Ovidiu Vintu nu da doua parale. Peste 1,5 milioane de salariati sunt condusi si manipulati din punct de vedere sindical de catre acesti administratori rau-platnici.

Marius Petcu - presedinte al CNSLR FRATIA, unde functioneaza la varf si nevasta, Claudia Petcu, inscrisa in 2008, in cursa electorala, din partea PSD-PC, in Colegiul 8 pentru Camera Deputatilor din sectorul 2 – se lauda cu 800.000 de membri, Iacob Baciu este presedintele Confederatiei Sindicatelor Democrate din Romania, in care se regasesc majoritatea cadrelor didactice, Presedintele Federatiei Sindicatelor din Chimie si Petrochimie, Achille Dutu are pe mana 65 de sindicate cu 40.000 de membri, Dumitru Costin - presedinte Blocul National Sindical, 500.000 de membri, Liviu Luca – presedinte FSLI Petrom, si Ion Popescu - presedintele Confederatiei Sindicale „Meridian”, aduna aproximativ 200.000 de membri.

Bietii sindicalisti se dau de ceasul mortii ca vor salarii mai mari, dar insisi sefii lor, organizatorii grevelor si mitingurilor socialist-pesediste, nu au catadicsit sa dispuna platile catre bugetul statului, de unde banii ar trebui sa ajunga la bugetarii amarati care beneficiaza de contact cu sefii doar prin luneta masinilor de lux, sau la oha, la cate un miting unde barosanii de lideri sindicali se fac ca vin pe jos, ca masele.

Lideri sindicali de fapt doar cu numele, ca pe fond “liderii” s-au ocupat cu furatul din drepturile pensionarilor, prin administrarea ilegala a patrimoniului UGSR, patrimoniu pentru care au contribuit actualii pensionari (cu exceptia celor cu pensii speciale) si nu liderii de sindicat. O buna parte din durdulii lideri sindicali, se adapa la randul lor de la Vintu (care ii umecteaza prin batista) si de la PSD (prin sacosa).

De exemplu liderul BNS, Dumitru Costin, a avut anul trecut cele mai mari castiguri din intreaga miscare sindicala, asa cum rezulta din declaratiile de avere depuse pana in prezent: 240.000 de lei. Ca presedinte al BNS, a incasat un salariu anual de 17.975 de lei. A fost si manager al unui proiect derulat de BNS: inca 140.000 de lei. Este de asemenea membru in mai multe Consilii de Administratie: la Casa Nationala de Sanatate (CNAS), de unde a primit inca 10.400 de lei, la Realitatea Media (35.427 de lei), la Federatia Romana de Fotbal (21.420 de lei) si la Asociatia Fotbalistilor Amatori si Nonamatori (14.323 de lei).

Acelasi sindicalist Dumitru Costin, cel cu datoria la buget de milioane de euro, via Realitatea lui SOV, era cica oripilat ca nu are guvernul bani pentru salariile bugetarilor - “este treaba lor sa gaseasca solutii”. Ipocrizia unuia dintre cei mai bogati lideri sindicali aduce aminte de ipocrizia maestrului sau Sorin Ovidiu Vintu cel care recomanda statului sa se intareasca daca nu vrea sa fie parlit la buzunare de ciorditori de teapa sa.

Pana sa se intareasca statul cu adevarat va mai dura, probabil, dar vom sti sigur ca s-a intarit organul statului abia cand vom vedea la puscarie toata fauna pomenita mai sus, nu doar pe micro-bastanul de buzunar al lui Sorin Ovidiu Vintu, Marius Petcu.

25.03.2011